Cristina

Cristina locuieşte la Baia Mare. După zid. Multe taste au fost solicitate şi multe carduri de înregistrare umplute cu materiale despre „zidul ruşinii”, „zidul segregării”. Am citit textele, am văzut filmele, dar până când nu am ajuns acolo, în toamna anului trecut, nu-mi imaginam că poate fi aşa.

Acasă la Cristina a fost singura ţigănie (sunt sigură că prietenii mei romi nu se vor supăra dacă îi spun aşa) unde mi-a fost frică. Am ajuns cândva la mijlocul unei dimineţi din septembrie pe strada Horea. Şi am urcat direct acasă la Cristina, ca să vorbim cu tatăl ei. Dacă vi se pare că îş ştiţi de undeva, l-aţi văzut şi în documentarul Channel 4. Era prezentă şi foarte curioasă, de cum am intrat în camera de vreo 10-12 metri patraţi, estimaţi de o femeie. În primul minut mi s-a făcut rău. De la aerul închis şi încins. Am discutat puţin şi-am hotărât să mergem mai întâi puţin afară, să mai discutăm cu nişte vecini şi apoi să ne întoarcem, să ne fie prezentate casa şi locuitorii ei.

Uitasem de Cristina, ea în timpul ăsta jughinea un căţel fioros de două palme, care făcea gălăgie de sub nişte cearşafuri.

Era frumoasă Cristina, trăsături delicate, ochi de căprioară, amintea de indiencele care câştigă Miss World. Îmbrăcată cu rochiţă roz, lucioasă, cu volane, aşa, de duminică. Am vrut s-o avem în imagini. Astfel încât ea este personajul principal atunci când tatăl ei ne vorbeşte despre familie, copii, şcoală, meserie, viitor. Trecem peste momentele cu copiii agitaţi care se ţineau scai de noi pe scările blocului, cu adulţii care mai veneau să-ţi spună grijile şi nevoile (ştiţi că la o filmare le spui tuturor că treci şi pe la ei şi nu mai treci niciodată). Trecem şi peste prezentarea camerei, a enumerării membrilor familiei, a prezentării băii de pe coridor, care face şi oficiu de bucătărie pur şi simplu pentru că acolo este amplasat un godin.

Coborâm să luăm o pauză şi deja Cristina nu se mai dezlipeşte de mine. Mă ţine strâns de mână, de mi-a transpirat, dar nu mă lasă. Nici eu nu o las acolo. O urc în maşină şi îi dau gel cu antibacterian. Mă „spăl” şi eu pe mâini şi îl aşteptăm pe tatăl ei. Care vine, dar ne spune că vrea să îl aşteptăm şi pe Roberto. Roberto are probleme de look.

Tatăăăăăăă, se aude de la etajul 3, să-mi iau trelingula ăla nou?
Da, dar hai odată.

Apare şi Roberto, cu breton geluit şi treningul cumpărat pentru începerea şcolii şi plecăm să discutăm oarecum liniştiţi şi să mâncăm. Între timp, Cristina mă face, candid, să mă simt ultimul om de pe pământ: Uite, tati, tanti m-a dat cu parfum! Şi îi dă să îi miroasă mâinile, dar trecem repede peste momentul de stinghereală.

În acest moment al zilei eu vreau doar puţin aer. Restaurant frumos, cu terasă şi cu nişte bazine cu peşti. Copiii vor doar desert. Roberto ciuguleşte din tiramisu şi îl lasă, nu-i place frişca. Doar un suc vrea. I-l propun şi pe al doilea, îl refuză. Cristina şi-a terminat prăjitura şi nu, nu mai vrea una şi nici nu vrea să o termine pe a lui Roberto. Este cea mai ocupată în timpul mesei, pentru că a descoperit baia şi face drumuri dus-întors. Îi arăt peştii roşii din bazin şi o întreb dacă îi plac. Nu par a o impresiona prea tare, mai fuge o dată la baie, nu pentru că ar avea nevoie, dar îi place să tragă apa.

Ne întoarcem pe strada Horea, unde tatăl Cristinei ne va arăta cum culege din pubele fier sau resturi de mâncare. Aşa cum face la Baia Marea, făcea şi în Franţa. Cristina e mai mult decât fericită şi are o dexteritate de gimnastă, cu tot cu rochia ei roz. Găseşte un măr verde, din ăla mare, de care mânăncă fetele la dietă, doar puţin stricat şi i-l arată mândră tatălui ei. Care, jenat, îi face semn din privire să îl lase. Cristina l-ar fi luat, dar…

Bun, ce mai avem de filmat? Nişte imagini cu zidul. Primarul a zis că l-a făcut şi ca să nu mai iasă copiii în stradă. Ne arată Cristina, la cei şase ani ai ei, cât de uşor e să îl sari. O dată, de două ori, de trei ori, de câte ori avem nevoie, şi de pe o parte şi de pe cealaltă.

Problema e că se cam apropie seara şi nu avem suficientă ilustraţie. Sfătuită să nu stau cumva în dreptul ferestrelor, că se aruncă… orice, mă aşez lîngă zid, cu Cristina. Între timp se strânge o gaşcă mare de copii. Începe şi o ceartă în ţigăneşte (pardon, romani). Cristina îşi încordează muşchii şi la fete şi la băieţi şi se repede la ei. Dar nu, de data asta nu se lovesc. Mai înţeleg câte ceva din tensionatul dialog, înjurăturile se mai petrec şi în limba română. Aşa stresată e Cristina, încât reuşeşete să-şi rupă cordonul de la rochie. Îl suceşte şi îl răsuceşte, până când cusăturile cedează.

Păi ce-ai făcut, ai stricat rochia?

Zâmbeşte nepăsător şi flutură bucăţile de cordon.

Dar hai să mai mergem îl colţul străzii să mai luăm nişte ilustraţie. Cristina mă întreabă, discret, dacă n-am să-i dau şi ei un ban. N-aveam. N-aveam deloc bani la mine. O întreb pe colega franţuzoaică de ceva mărunt. Îmi spune că se va uita în portofel, dar deja sunt vreo zece copii după noi şi nu îndrăzneşte să îl scoată. Oricum, o să îi dăm ceva Cristinei, dar înainte de a pleca. Găsim un moment în care îmi strecoară o bancnotă de 5 lei, iar eu găsesc un moment în care îi strecor Cristinei bancnota, înainte de a urca în maşină.

Briefing: hai c-am ieşit întregi.

Aline: Tu sais, avec le gosses, il faut pas trop sympathiser, sinon tu t’en sors plus!

Ei, parcă n-aş şti! Doar că nu îmi iese niciodată. Şi Cristina mi-a spus că de mine îi place „cel mai mult”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *